Actoria a fost primul vis pentru care am găsit ambiție, energie, putere și elan. Simțeam că e singura modalitate de a ieși din globul de cristal pe care-l construisem în jurul meu. Pentru a mă proteja. De vulnerabilitatea mea excesivă.
Și am început cu pași mărunți: m-am înscris la Școala Populară de Arte, Brașov, clasa Ion Jugureanu, din dragoste și din frica de a nu-l pierde pe primul băiat de care mă îndrăgostisem. Globul de cristal suferise o fisură, iar băiatul cu ochi galbeni se furișase înăntru.
Cele două iubiri s-au răsucit una în jurul celeilalte, asemeni tulpinii de bonsay, și m-au purtat mai departe către trupa de teatru „Arca” a Casei Armate, Brașov. Așa am plecat și la primul festival de tineri, la Craiova.
Când băiatul cu ochi galbeni și-a încheiat periplul prin globul meu firav, am mers mai departe cu iubitul meu statonic, teatrul. Am avut parte de multe reprezentații cu ” Năzdrăvăniile Otiliei”, spectacol de teatru pentru copii, regizat de domnul Lucian Temelie și produs de compania sa, „Teatrul Trianon”, Galați. Domnul Temelie avea figura lui Dracula: mustăți negre și subțiri, o pălărie neagră cu boluri late sub care se piteau doi ochi mijiți la fel de negri, iar de sub pălărie se deșira un corp subțire și lung cât o umbră pe asfalt. Călătoream mult cu trenul, întotdeauna la clasa a 2-a, în frig, curent și gălăgie, dormeam în cămine de liceu degerate și mâncam pateuri. Frumusețea consta în faptul că simțeam cum toate astea compun viața de artist.
Când am avut reprezentații la Galați, domnul Temelie ne-a găzduit la dumnealui acasă și m-a lăsat să-mi aleg o carte din biblioteca generoasă. Prima care mi-a făcut cu ochiul a fost „Sunt om de teatru.” O păstrez cu drag și acum, așa cum îi păstrez și amintirea, încercând să-i neg sfârșitul tragic.
Au urmat apoi 2 ani în care mă trezeam la ora 5 pentru cele 4, 5 sau chiar 6 reprezentații de teatru de păpuși pe care le aveam prin grădinițe și școli primare. Sutele de copii neastâmpărați și cu guri mari ca de șarpe, adunați în sălile de spectacol, m-au ajutat să-mi dezvoltat abilitatea de a vorbi tare și de a mă concentra în orice condiții. „Povestea porcului” și „Steaua sus răsare” sunt cele 2 spectacole pe care le-am jucat alături de prietenul Eugen Frîncu, fondatorul trupei „Albinuțele”. Am cutreierat prin tot Brașovul și pe toată Valea Prahovei, de la grădinițe de stat la cele private, de la școli dezafectate uitate în câte un sat cățărat pe munte până la un centru ce găzduia copii cu sindromul Down. Am adunat multe trăiri și experiențe.
Mi-am continuat pregătirea pentru admiterea la facultate cu exerciții de dicție făcute cu sfințenie, lecturi peste lecturi, vizite lungi în biblioteci și anticariate, întâlniri cu o actriță- pentru a-mi pune la punct repertoriul… asta până a bătut la ușă momentul admiterii, care a plecat așa cum a venit, fără rezultate. Atât la Cluj, cât și la București. Eram blocată și inhibată. Însă m-am mobilizat repede, ambiția s-a amplificat, mintea mi s-a limpezit și m-am repus pe treabă.
Era imposibil să nu reușesc, așa gândeam: „O să dau admitere și la anu’ și peste doi ani și peste zece, dau până intru!” Am avut noroc că n-am mai avut de așteptat decât unul singur. Am renunțat la pregătirea cu respectiva actriță- care n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să-mi ia banii (câștigați făcând promoții câte 13 ore pe zi, 4 zile din 7, în frigul de la raionele de mezeluri din hipermarket-uri) și să spună în gura mare că dacă intru la facultate, își dă demisia din teatru. N-a fost om de cuvânt, ba mai mult, figurează în capul listei cu angajați ai teatrului „Sică Alexandrescu”.
Plecând la drum cu o etichetă greu de dus, lăsată moștenire de personajul de mai sus: „ești doar un bibelou pe scenă și nu vei fi mai mult”, am dat admitere la 2 secții: actorie și păpuși/ marionete. Trebuia să reușesc. Cine fuge după doi iepuri, iată că-i prinde pe amândoi!
Faptul că am fost admisă de această dată (la ambele secții, am ales însă actoria), la clasa marelui pedagog și regizor, Ion Cojar, am înțeles că a ținut de felul în care m-am raportat la pregătire. De una singură, de această dată. Instinctual. Am citit până am găsit 10 poezii care să vorbească despre mine, plus 2 fabule, 2 povestiri și 2 monoloage, pe care i le spuneam iubitului meu de atunci, un băiat cu ochi cărui de această dată, devenit primul meu spectator, fan și susținător. Ce urmăream? Să îndeplinesc cele 2 cerințe: să fiu credibilă și să mă fac înțeleasă- criteriile după care aflasem că se stabilește adevărul scenic.
În fiecare zi din primii 3 ani de facultate urcam scările U.N.A.T.C.-ului mulțumindu-i lui Dumnezeu că m-a ajutat să ajung aici, să-mi văd visul cu ochii. Eram atât de setată să fac tot ce se poate în acest domeniu încât, în primele săptămâni de studenție, mi-am făcut o ședință foto, un book, o listă cu agențiile de casting și, împreună cu colegul meu, Bogdan Marhodin, am bătut la toate ușile.
Primul casting la care am participat și pe care, norocoasă cum sunt, l-am și luat, a fost pentru o reclamă la Pringles, la Castel Film. Trebuia să mănânc chips-uri cu poftă și să mă amuz. Floare la ureche! După câteva zile, am primit un telefon:
„- Alo, Sabina?
– Da.
– Romeo sunt, de la…
-(n-am mai înțeles ce-a spus) Da, bine, și eu sunt Julieta! :))
-(pauză scurtă) Ai fost săptămâna trecută la o probă pentru Pringles, ai fost aleasă!
– …
– Alo? Nu te bucuri?
– Râzi de mine?
– Nu, să vii mâine la o probă de costum și să semnezi contractul.”
Am amuțit. Eram pe o bancă, în fața căminului facultății, cu Bogdan, mâncam pufuleți și nu înțelegeam nimic. Credeam că e o farsă, auzisem că se practică genul acesta de glume în care ți se zice că te-a luat un mare regizor în filmul lui ș.a.m.d. N-a fost o farsă!
Am filmat prima reclamă: regizor englez, o echipă întreagă de profesioniști care roia în jurul meu pentru a mă face să arăt conform cerințelor și, drept remunerație, echivalentul bursei mele pe 1 an și jumătate!
Prinsesem aripi și începusem să mă orientez către asta, lăsănd ideea de a face teatru mai la coadă. Îmi plăcea enorm universul ăsta și, pe deasupra, aveam nevoie de bani. Varianta de a le cere părinților o exclusesem de câțiva ani deja.
Bineînțeles, a contat forte mult, dacă nu chiar cel mai mult, faptul că în urma primelor proiecte (tv și film), am început să primesc laude și încurajări. Că pe teatru…am fost pornită ferm cu stângul înainte.
Apoi a urmat colaborarea cu Media Pro: un episod în „Băieți Buni”, unul în „Decizii”, un rol secundar în „California Dreamin'”- lung metrajul de dubut al lui Cristian Nemescu-premiat la Cannes, 200 episoade în „Iubire ca în filme”, vreo 50 în „Războiul sexelor”, peste 20 reclame, 10 scurt metraje studențești…și uite așa au trecut 4 ani de facultate și încă unul după.
A venit apoi rândul unei perioade de vreo 2 ani în care proiectele se arătau mai rar, dar am intrat în echipa Festivalului de Teatru Tânăr „Ideo Ideis”, Alexandria, și nu m-am mai desprins de acolo. De 12 ani sunt trainer devotat, iar la vreo 8 ediții am fost și organizator.
Și pentru că am prins drag de liceenii pasionați de teatru, și ei de mine, am fost invitată să țin workshop-uri și la alte festivaluri și proiecte educaționale. Iar asta e una dintre cele mai mari bucurii ale mele.
În 2009 am intrat la masterat, tot la U.N.A.T.C., iar aici am avut norocul să lucrez cu doi profesori care mi-au redat încrederea și bucuria de a face teatru. Mă refer la domnul
Gelu Colceag, rector la acea vreme, și la Liviu Lucaci, care mi-a oferit și 2 roluri în 2 spectacole de teatru independent, ambele scrise și co/regizate de el: „5 Rendez-vous-uri mortale” și „Ești sau nu ești?”
Nici n-am terminat bine masteratul, că am început o colaborare cu Tvr 1, fiind una dintre co-prezentatoarele emisiunii „ ÎnTrecerea Anilor”, alături de minunatul Mircea Radu. Mi-a dat ceva bătăi de cap lucrul la această emisiune: ore de dans, coregrafie și înregistrări ale unor hituri din anii ’70, eu nefiind remarcată pentru aceste calități, ci pentru lumina, energia bună și râsul molipsitor.
Apoi am filmat 2 zile cu Nicolas Cage pentru „Ghost Rider Spirit of Vengeance”, am jucat rolul soției lui Steven Segal în pelicula „Absolution”, am fost distribuită, împreună cu Nicoleta Hâncu, pe toate cele 3 roluri feminine din spectacolul „Dom Juan”, direcția de scenă Victor Ioan Frunză, scenografia și costumele – Adriana Grand- o echipă din care nu-mi permiteam nici să visez că o să fac vreodată parte, am filmat câteva videoclip-uri, apoi un serial care mi-a adus multă satisfacție, Alex Puică- „O săptămână nebună”, difuzat pe Pro Tv…
Nu m-am îndepărtat nicio secundă de dorința și curiozitatea de a face tot ce poate să țină de enterteinment și actorie, așa că am fost și M.C. pentru diferite companii, am făcut voluntariat pentru „Masters of Jazz”, am participat la workshop-uri atât în țară, cât și în afară, m-am ocupat de managementul și promovarea spectacolului de teatru independent „Declick”, în care am și jucat rolul principal feminin.
Apoi, așa cum mă obișnuisem, s-a reinstalat o pauză, de fapt o perioadă în care nu se mai întâmpla mare lucru. Asta a lăsat loc călătoriilor, multe călătorii și din cele mai exotice: Europa, Africa, Asia, America de Sud, Centrală și apoi de Nord… Ce mi-au adus toate astea? O minte mult mai deschisă și o privire mai bogată.
Când îmi pregăteam bagajul pentru Thailanda și Bali, am primit un telefon care m-a făcut să renunț la călătoria deja plătită fără să mă uit înapoi: m-am angajat la Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, unde, în 4 ani și 3 luni de activitate, am repetat pentru 14 spectacole, iar cu 12 dintre ele am ajuns în fața publicului: „Revanșa„, de Michele Santeramo, „Aproape„, de John Cariani și „Cum vă place” în regia fabulosului Vlad Cristache, „Anul dispărut.1996”, regia Ana Mărgineanu, „Ludibrium”- spectacol de teatru-dans făcut de Andrea Gavriliu, „Wolfgang”– Radu Afrim, „Spectacol aniversar. T.T.- 50 ani”– Gianina Cărbunariu, „Mamă, mi-am pierdut mâna” creat de Alexandru Mâzgăreanu, „Aventura”- Cristian Theodor Popescu- un spectacol filmic, „Feminin”- scris de Elise Wilk special pentru actrițele Teatrului Tineretului și regizat de Eugen Jebeleanu, „Consum excesiv”- Daniel Chirilă, un spectacol documentar pe tema alcoolismului, „Mult zgomot pentru nimic” al lui Radu Nica, o bucurie de spectacol.
Acum însă, după proaspăta demisie, căci nevoia de schimbare și-a spus cuvântul, m-am relocat în București. Sunt entuziasmată peste poate pentru că sunt iar masterandă, de data asta la „Art-terapie prin teatru și artele spectacolului”, tot la Univesitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragagiale”.
Cota entuziasmului mi-e amplificată însă de mai mulți factori: filmările pentru serialul „Bani negri”, regizat de Daniel Sandu, care se va lansa curând pe HBO, ocazia de a reintra pe „piața actorilor” disponibili pentru film și proiecte tv, șansa de a rămâne colaboratoare la Teatrul Tineretului pentru spectacolele aflate încă în repertoriu, dar și de timpul rămas liber pe care îl folosesc până la ultimul minut pentru a mă pune la curent cu spectacolele și evenimentele care umplu sălile capitalei, precum și pentru călătorii.
Am adunat deja informații și abia aștept următoarele 3 destinații de călătorie înghesuite până la mijlocul lui ianuarie 2020: Japonia, Gabon și, pentru a 3-a oară, Iordania. Călătoriile sunt cea mai fericită investiție…în mine și pentru mine.
Și, da, recunosc, mi-a lipsit libertatea de a face lucrurile după bunul plac, specific meseriei artistice, nu mie, Doamne ferește! 🙂
Închei cu speranța că și voi aveți o perioadă cel puțin la fel de bună, să auzim de bine!
Foto: Petru Ivu, make-up&hair: Alina Nartea Ferinceac
Sabina Brândușe 
Un CV artistic prezentat original! Bravo, Sabina!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bravo, Sabina! Multumesc pentru gandurile tale! Nu uita sa joci teatru. Mereu. Intoarce-te la tot ceea ce nu poți face și acolo unde ti-e greu in rol. Repeta de două ori, sau de trei, de mai multe ori…. Te pup
ApreciazăApreciază
Mulțumesc frumos!Am citit cu nesaț, bucurie, scrisoarea!Am înțeles, mi-am tradus simțirea.Imi pare rău și-mi pare bine.Rau pentru mine, bine, pentru că va este bine și…va fi și mai -bine-Noroc!Maria T.
ApreciazăApreciază