Când am văzut cover photo-ul de pe pagina Festivalului Național de Teatru Tânăr „Ideo Ideis”, Alexandria, care anunța tema ediției din acest an, timpul s-a oprit pentru câteva secunde. Am rămas blocată în fața laptop-ului, respirația își încetase cursul, ochii încercau să pătrundă dincolo de ecran, iar buzele se chinuiau să răspundă. Era doar un sunet mut, gâtuit și înfricoșat ca atunci când ești în fața unui mare pericol, iar coardele vocale își ratează menirea.

„PE TINE CINE TE MINTE?”

Întrebarea asta îmi suna obsesiv în urechi și mă trăgea după ea într-un vârtej de argumente pentru cel mai simplu și sincer răspuns: eu.

Eu mă mint. Mă mint când mă prefac că sunt bine, sperând că dacă voi încerca să-mi induc o stare, ea chiar se va instala. Mă mint când mă iau cu alte lucruri ca să uit de anumite lipsuri. Mă mint când îmi spun că am timp să fac tot ce-mi doresc. Mă mint când vreau să țip și aleg să zâmbesc. Mă mint când îmi spun că mă mulțumesc cu puțin. Mă mint și atunci când călătoresc. Mă mint când spun că știu unde e acasă, mă plimb între 3 orașe. Mă mint. Des.

Disperată să aflu dacă a mai răspuns cineva la fel, am dat play teaser-ului Ideo Ideis:

Nu, nimeni n-a răspuns așa. Gândul că sunt singura care se minte pe ea însăși m-a aruncat într-o stare din care n-am ieșit ușor. Însă timpul a trecut repede și m-am mințit iar că sunt ok.

Prima zi de ateliere Ideo Ideis m-a prins obosită bine, cu o noapte înainte încheiasem un circuit balcanic de 3400 km. M-am descărcat de primul strat de oboseală în timpul încălzirii comune cu cele 9 trupe de adolescenți și cele 3 grupe de elevi alexăndreni, după care am intrat în sală, așteptând să-i cunosc pe cei cu care voi lucra în următoarele zile.

Ca niciodată, au intrat buluc, mai întâi energia lor gălăgioasă, după care ei. Ca să îi pot aduce rapid într-o zonă de atenție, am pornit cu o improvizație: „sunteți în clasă, s-a dat pauză, vă este tuturor foame”… După un timp, în care ei țineau tema, adaug: „Doar unul dintre voi are bani”. S-au dus buluc spre unul dintre ei. El susținea că nu are bani. Am intervenit iar: „constați că cineva ți-a furat banii”. S-au dus buluc spre alt coleg. „Acum, descoperiți că banii sunt la cel la care vă așteptați cel mai puțin”, buluc spre o colegă.

Îi las să se bucure de temă, să îi găsească și o finalitate, după care îi invit la o discuție, un debrief. Îmi spun, pe rând (odată ce au ajuns în acest punct, am putut stabili reguli de bună funcționare în grup), cum s-au simțit, cum a fost să audă de la colegul și prietenul lor că nu are bani, el spunând ulterior că ar fi vrut cu banii pe care-i avea să ia mâncare pentru toți, însă s-a simțit asaltat de grup și a dat înapoi… Ajutându-i, cu întrebări, să formuleze ce s-a întâmplat cu ei pe parcursul improvizației, s-a ajuns inevitabil la întrebarea: „Pe voi cine vă minte?”

Eram un grup de 12. Stăteam așezați confortabil pe jos, marcând un cerc, și ascultam răspunsurile lor: „mama, mama, tot mama, tata, fratele mai mare, și pe mine tot mama…” Cu ce se simt ei mințiți? Culmea, cu vorbe care se vor a fi încurajatoare: „o să fie totul bine”. Cum își traduc ei asta? Prin neîncredere manifestată față de ei, printr-o raportarea nefericită, ca la un copil prea mic, printr-o incapacitate a lor de a înțelege.

După un șir de astfel de mărturisiri, una dintre fete răspunde: „Eu.” Înghit în sec, încerc să mă controlez ca să nu izbucnesc în plâns și mă întreb unde sunt răspunsurile pe care în mod naiv le așteptam. O idee preconcepută dictată de afișul festivalului, probabil: religie, internet, televizor, partid, profesori, etc.

Au vorbit mai mult decât mă așteptam. Pentru că aveau nevoie să o facă. Au vorbit pentru că li s-a oferit ocazia să o facă. Au vorbit pentru că simțeau că părerea lor contează. Și pentru că nu se tem, așa cum o fac adulții. Au răspuns onest, dar și conștienți de faptul că părinții încearcă în felul ăsta să îi protejeze, că le vor binele. Însă ei știu și simt mai mult decât cred părinții că știu și simt, iar de aici până la închidere și necomunicare mai e foarte puțin.

Am făcut un exercițiu de sinceritate cu un grup de oameni abia întâlnit, având dublul vârstei lor și simțindu-mă în confort cu asta. Nu, nu e vorba de deschiderea pe care o ai față de un om, un străin, pe care știi că n-o să-l mai întâlnești. Pentru că, istoric vorbind, ne tot întâlnim, ajungem chiar colegi de breaslă. E vorba de un curaj și de un anumit tip de asumare pe care îl pierdem odată cu acumularea experienței de viață, învățăm să ne ferim, învățăm să nu mai avem încredere, să ne închidem în noi și să vedem în ceilalți potențiali dușmani sau oameni capabili să ne facă rău. Nu fizic, durerea asta trece repede, ci mult mai adânc. Ne este frică să spunem ce se întâmplă cu noi de teamă că lucrul ăsta va fi folosit împotriva noastră. Nu fac pe deșteapta, am pățit-o de mai multe ori și, pentru a mă proteja, am ales să mă închid. În fața celor care mă știu prea puțin trec adesea drept arogantă, antisocială, superficială sau timidă. De fapt, eu nu mai am încredere. În oameni. Dar ăsta este deja alt subiect. Mă întorc la grupul meu de oameni în care cred și le spun:

Vă mulțumesc, nu mă așteptam la asemenea confesiuni și la o așa deschidere. Și vă mai mulțumesc pentru că ați ținut cont de mine și m-ați rugat să vă răspund și eu, încheind astfel cercul sincerității asumate.

Respect generația Ideo Ideis!

 

 

 

Foto copertă: Lightspring/ Shutterstock